Decizie

Se ingramadesc nori grei de furtuna peste un cer care si-asa nu mai are adancimea de odinioara. Nu stiu daca o sa ploua sau e doar de avertisment...e trist. In zile ca asta ma simt atat de singura incat ma intreb de ce oamenii nu exprima mai multa afectiune. Apoi imi aduc aminte cum merg eu, zi de zi, dreapta, cu o expresie impenetrabila, cu ochi care nu zabovesc asupra nimanui ci pur si simplu merg, si merg...robotic in exterior, mi-e frica...da, observ ca trebuie sa fiu rece, pot sa fiu rece, automata, dar nu-mi place. In zile ca asta mi-e dor de el. Nu stiu daca mi-e dor de el fiindca e o zi innorata sau dorul devine dureros, augmentat peste limita de toleranta din cauza vremii...Nu, nu mi-e dor de el doar cand se innoreaza, mi-e dor mereu, dar reusesc sa functionez la parametrii normali, a-mi arata durerea e a dovedi ca sunt slaba, iar asta e de neiertat.
Si poate ca as lasa garda jos cand sunt cu el, dar nu-mi da nici macar el voie. Imi cere sa nu ma atasez de el fiindca momentan e cu sufletul bucati si n-ar putea sa-mi ofere nimic, nici macar o vorba buna...Ciudat e ca mi-e mai mila de el, de faptul ca-l doare si ca sufera, decat imi e de mine, ca sunt prinsa intre doua alternative...a renunta la el si a scapa de povara faptului ca durerea lui devine si a mea, dar evident, pierzandu-l pe el, si a ramane alaturi de el, a trece prin toate insecuritatile pe care le prezinta situatia actuala...Halal alegere.
N-am plans, n-am sa plang. Da, eu plang cand moare cineva pe randurile unei carti sau in lumina unui ecran, plang cand imi moare animalul de companie, atat de incorect zis...de fapt cand imi moare prietenul necuvantator. Plang dar ascund bine asta, mi se pare jalnic sa plangi pentru ceva ce oricum nu poate fi readus la starea initiala. Doar mama, bunicii si 2-3 prieteni m-au vazut vreodata plangand. El ar avea dreptul sa ma vada plangand, si ar avea dreptul sa planga in bratele mele, i-as accepta durerea ca fiind a mea...dar nu ma lasa nici macar sa vorbesc cu el cand sufera. Aproape ca imi interzice sa-l ajut.
Mi-e dor de el..si asta e impropriu zis...mai degraba e ca si cand ai avea ceva amputat si simti ca ar trebui sa fie acolo...nu stiu daca tot dor se numeste.
Si  e atat de gol fara el, nu simt dependenta fata de el. Nu-l sacai cu apeluri si mesaje. Nu am nici cea mai mica pornire posesiva in ceea ce-l priveste, apreciez ca si el e la fel fata de mine. Nu ne incalcam limitele dar renuntam de buna voie la ele...pacat ca doar foarte rar, el din nevoia de a nu-i fi distrus si-asa fragilul echilibru, iar eu din orgoliu ca voi parea mica si proasta.
In trei luni nici n-am dormit in bratele lui si poate e mai bine, mi-as fi legat si mai mult existenta de ratacita lui inima. Poate ca l-ar fi durut si pe el, in mod inutil.
Daca mi-ar da voie sa ma apropii, si nu mi-ar aminti mereu ca o sa ma faca sa sufar daca ma atasez prea mult, poate as avea o sansa sa-l ajut. Refuza in mod continuu...at least I'd have a fighting chance...acum stau si privesc cum se chinuie, cum agonizeaza in trecut.
Ea inca mai are putere asupra lui, l-a distrus, s-a distrus si inca il poseda la nivel emotional. Nu stiam ca o simpla femeie poate distruge nu doar 4 ani jumatate de relatie si o promisiune de casatorie...ci poate distruge perpetuu visele unui om care a iubit-o si care imi zambeste trist ca si cand n-am dreptul sa stiu ca-l doare.

Nu renunt la el.